Cu toate acestea, deși emis în ajunul „Sărbătorii luminilor” (sau „Crăciunul evreilor”), documentul nu conținea și sfaturi pentru a evita tradiționalul „Hanukkah sameach”. Cum nici despre „Ramadan Mubarak” nu se aduce aminte, în condițiile unui Bruxelles plin de musulmani. 

Într-o perioadă în care curcubeul este arborat mai ceva ca drapeul UE, iar drepturile minorităților așezate sub faldurii lui sunt tot mai intens promovate, era normală reacția unei părți a societății. Am traversat vara indiferenți față de Delta și perspectiva fratelui mai mic, Omicron, dar sufocați de simboluri ROGVAIV prezente pe stadioanele Campionatului European sau la alte evenimente oficiale.

O majoritate covârșitoare nu trebuie să se simtă deranjată de grotescul paradelor care fac din exhibiționism motiv de mândrie, iar mediatizarea lor intră în sfera firescului. Ofensiva progresistă, care riscă să atingă esența existenței umanității, trebuie acceptată fără împotrivire pentru că altfel suntem xenofobi sau lipsiți de toleranță. Sunt multe subiecte de dezbatere privind aberațiile, unele frizând bunul simț și morala, pe care Bruxelles-ul dorește să le impună membrilor UE, dar greu de crezut că ar fi încercat să interzică și Crăciunul. 

Dincolo de sfatul de a evita tradiționalul „Merry Christmas” mai condamnabilă pare stupiditatea unor formule de adresare sau nume proprii. „Domnul” și „doamna” sau „Maria” și „Ioan” ar trebui înlocuite cu „stimați colegi” sau „Malika” și „Julio”. „Malika” este utilizat în arabă și ca nume propriu, dar este un substantiv comun și înseamnă „regină”. Frumoasă metafora, dar excesul de zel al doamnei Dalli (pardon „colegei”) dorește să impună un nume arab în locul Fecioarei. Măcar pentru acest lucru și documentul risca să devină un afront adus creștinismului. 

Politicieni fără frontiere

În altă ordine de idei, „stimata colegă” Helena Dalli cultivă demagogia și ipocrizia drept calități de bază ale politicianului european. Noi, românii, am spune că sunt chiar fundamentale pentru un politician.

În primul rând, actualul comisar european a căpătat notorietate ca urmare a câștigării concursului Miss World Malta, în 1979. Pe atunci era în regulă o competiție care evalua frumosul și în care diferența de sex era evidentă încă din denumire. A fost corect să culeagă avantaje ca urmare a exploatării unor calități pentru care nu a făcut nimic, pur și simplu a înzestrat-o natura. Altfel i-ar fi fost mai greu să câștige un concurs de „miss stimați colegi”.

În al doilea rând, cariera politică a început-o, în anul 1996, fiind aleasă parlamentar într-o circumscripție unde câștigă exclusiv femeile (într-o definiție a cuvântului pe care o avem de mii de ani) de peste 7 decenii. Poate că ar fi avut succes și în alte condiții, poate că era aleasă și dacă nu ar fi fost femeie și s-ar fi declarat de sex… „aleg să nu răspund”. Rămâne, însă, în istorie alegerea ei acolo unde de la 1947 doar urmașele Evei au câștigat. 

În cele din urmă, atitudinea și reacția pe care a avut-o la adresa lui Matthew Grech, un muzician maltez, este relevantă în ce privește … egalitatea de șanse. În timpul unei audiții pentru „X Factor” Malta, Grech a mărturisit că aproprierea de Dumnezeu l-a făcut să renunțe la „stilul de viață homosexual” și să considere relațiile între „colegii” de același sex un păcat. Este un punct de vedere care trebuie ascultat la fel de mult pe cât acordăm spațiu de emisie și mediatizăm o paradă curcubeu de fiecare dată când se întămplă. 

În replică, Helena Dalli a declarat că „acest interviu nu ar fi trebuit, în primul rând, niciodată difuzat”, deoarece „a adus un prejudiciu nespus eforturilor noastre de a schimba atitudinile sociale față de minorități, inclusiv față de tinerii din comunitatea LGBTIQ”. Cu alte cuvinte, este în regulă să promovăm orice are legătură cu comunitatea respectivă, dar dacă apar și puncte de vedere contrare acestea trebuie să fie interzise. E normal ca unii să fie mai egali decât alții ne spune comisarul european pentru egalitate.

Sofismul istoricului cu simbrie

Trustul de Presă al MApN, prin colonelul Florin Șperlea, a intervenit în susținerea Comisiei Europene, îngrijorat de faptul că „alteritatea ne sperie și ne bântuie de secole”. Pentru oșteanul cu dragoste de valori europene tradițiile sunt „superstiții nătânge, grefate pe habotnicie și încrâncenare creștină”. O poziționare cel puțin discutabilă pentru un istoric tot mai aproape să se așeze în rândul celor dispuși să-și modeleze discursul în funcție de interese.

În urmă cu câteva luni colonelul Șperlea susținea cu aplomb statuia lui Bruckenthal, intens contestată de conaționalii noștri. Inaugurată de comandantul suprem, statuia avea nevoie de susținerea „colonelului militar” printr-un silogism ridicat la nivelul unei judecăți de valoare. Ne-a atras atenția istoricul Șperlea că „în 1907, Alexandru Averescu, ministru de război, este responsabil de reprimarea răscoalei țărănești”, iar Ștefan cel Mare (și Sfânt, am adăuga noi) era „mânios și degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat” (citând din cronicarul Ureche). Pe cale de consecință guvernatorul Transilvaniei nu ar fi fost sub nicio formă culpabil „chipurile, de moartea liderilor răscoalei țărănești din 1784-1785”. Ce putea el să facă decât să se supună ordinului imperial? Mai rămânea să ne spună că și răsculații au săvârșit atrocități așa că era aproape normal să fie sfârtecați. Cel mai ușor acoperi mizeria trăgând preșul peste ea. 

Astfel, după ce s-a umplut de satisfacții personale apărând onoarea lui Brukenthal, în urmă cu câteva zile Șperlea și-a făcut timp să ironizeze reacția celor care au contestat parte din documentul intern al Comisiei Europene. Aceeași atitudine ca a ministrului culturii, Romașcanu de la PSD, când s-a arătat iritat că cineva a făcut publice jignirile aduse unor jurnaliști. Instituții publice discrete și lipsite de transparență, nu asta ne dorim toți?

Șperlea nu a manifestat interes față de enormitatea furtului de motorină de la Mihail Kogălniceanu. Nu s-a declarat preocupat nici de cei care căpușează bugetul Armatei devalizând anual milioane de euro de la singurul club departamental din NATO și UE, CSA Steaua. A reacționat prompt când a explodat în presă „furtul” celor 180.000 de dolari de la DGIA (de, interesele erau altele), dar nu a dezbătut niciodat „furtul” intelectual al universităților militare care scot anual sute de doctori care habar nu au să scrie. Și exemplele pot continua cu lipsa de interes a jurnalistului militar față de subiecte care țin de înzestrarea, încadrarea și moralul Armatei sau de lipsa de onoare a liderilor săi. Totuși, vajnicul apărător al „egalitarismului multicultural” găsește timp să întrebe retoric, felicitându-se pentru ironia subtilă: „cine ne-a „furat” Crăciunul?”

Eleganța cratimei din academicul „Ba pe-a mă-tii!”

Argumentul suprem al istoricului militar este propria experiență. Cum ar spune înaintașii italienilor, cei care au contestat primii documentul comisarului Helena Dalli, „usus magister est optimus” (experiența este cel mai bun profesor). Colonelul de infanterie a petrecut un an la Universitatea Stanford. Acolo i-a fost recomandat, de către secretară vietnameză Van-Anh, să evite urările de „Crăciun Fericit”. Probabil tânărul Șperlea părea dezorientat dacă a simțit vietnameza nevoia să-i facă precizări. Păi dacă te apuci să urezi de-a valma „Crăciun Fericit” într-o comunitate multinațională, fără să fii convins că interlocutorul chiar sărbătorește Nașterea Domnului, e normal să ți se atragă atenția.  Altfel e mult mai simplu să eviți când nu ești sigur, iar formule sunt destule. Totuși, documentul în cauză are 30 de pagini și nu se limitează la Crăciun, iar abordarea colonelului este cel puțin superficială dacă nu tendențioasă.

Până la urmă nici asta nu ar fi o tragedie. Faptul că își alege subiecte din afara domeniului de expertiză și ignoră problemele sistemului în care lucrează ține de supraviețuire și dorința de perspective în carieră. E liber fiecare să scrie și să aibă ce atitudine dorește. Exact despre asta e vorba, dreptul fiecăruia de a fi în dezacord cu celălalt.

Surprinde însă obrăznicia, impertinența și agresivitatea cu care „Observatorul militar” răspunde comentariilor pe care cititorii le-au avut ca reacție la articol. Indiferent cine este acest individ plătit din bani publici care scrie în numele publicației. Incisiv, agresiv, pe alocuri de-a dreptul vulgar.

Orice articol poate da naștere și unor reacții care să rănească orgolii, dar nu este normală reacția furibundă a autorului sau a celui care gestionează pagina săptămânalului. Un articol care își asumă abordări ideologice, care susține fără perdea idei progresiste, scris de un ofițer în activitate a cărui soldă este plătită din bani publici era normal să provoace și reacții adverse. Modul în care au fost admonestați cititorii, uneori la limita unui limbaj civilizat, relevă o lipsă crasă de respect pentru haina militară, în primul rând. Ofițerul român, în mod deosebit cel aflat în activitate, este obligat să-și apere punctele de vedere cu eleganță, dar mai ales să evite alunecarea către poziționări publice care să-l transforme în politruc. Este adevărat că un general ajuns premier a politizat nepermis armata română, dar e obligația celor aflați în activitate să-i repare imaginea. 

Când astfel de atitudini vin de la un istoric, un jurnalist militar de statura intelectuală a colonelului Florin Șperlea dezamăgirea este și mai mare. Aproape la fel de mare ca atunci când este confirmat faptul că pentru grade și funcții, pentru onoruri efemere, oricine/orice este de vânzare.