Au devenit banale exprimări pentru care, în urmă cu 20 de ani, îți pierdeai (definitiv) jobul în presă – „escaladarea maximă a conflictului”, „butoiul cu pulbere va sări în aer”, „X dă un ultim ultimatum”, „atac pe scară foarte largă”, „război pe 5 fronturi” sau „măcel catastrofal în...”. Plac foarte mult și licențe demne de „poezia crimei”, licențe împrumutate de la descreierați precum Putin, Khomeini, Erdogan ori Kim: „semiluna contra cruce”, „furia musulmană”, „Occidentul criminal”,  „Hamas luptă pentru independență” și „masacrul a milioane de palestinieni”. 

Mai mult, dacă sunteți foarte atenți la știrile generaliste, de orice fel, se observă și aici utilizarea unor cuvinte extrem de dure, parcă puse intenționat să bage groaza-n „auditoriu”: cupola de foc, cupola de gheață (cu referire la încălzirea globală), criza globală (indiferent despre ce produs vorbim), „se taie-n carne vie” (apropo de „gaura” de la buget) sau „val de concedieri” (vizavi de crizele economico-financiare locale). Dacă intri apoi în detalii observi că, în 95% dintre cazuri, nu este deloc justificată folosirea acestora.

Nu în ultimul rând, pe fondul tolerării unor platforme sociale care au promovat incultura și au oferit spațiu de exprimare unor psihopați semi-analfabeți, totul se amplifică. Dacă plouă aștepți viitura, dacă tună cauți pe google cuvântul „adăpost anti-atomic”, dacă tușești cauți imediat să iei un pumn de pastile. Fără prescripție, logic.

Și totuși... suntem în război?

Cea mai mare angoasă ne-o provoacă posibilitatea unui conflict la scară planetară. Întrebarea pe care o auzim cel mai des îm media este „va începe sau nu un război mondial?” Cu excepția frecvenței ridicate este, totuși, o întrebare legitimă, mai ales că invazia declanșată de Rusia în Ucraina este un semn clar că s-a schimbat CEVA. În plus, o parte importantă a opiniei publice din statele occidentale insistă ca acest diferendum cu Estul controlat de Putin să fie tratat după regulile democrației clasice. 

În primul rând, trebuie să dai dovadă de o credulitate ieșită din comun ca să crezi că va mai avea loc un război mondial, așa cum îl vedem descris în cărțile de istorie. WW3 „clasic” nu va fi altfel decât cu arme nucleare. Asta înseamnă că va dura câteva zile, cel mult. În plus, armata roșie (sau oricare alta de pe planetă) nu va avea curajul să atace frontal o alianță precum NATO. Puterea de foc a acesteia este net superioară oricui, chiar și în condițiile în care câteva state aliate vor „defecta”. Turcia și Ungaria de exemplu...

În consecință, fără a relua aici detalii legate de modul în care au acționat polii de putere la nivel mondial, este CLAR că ne aflăm deja în RĂZBOI. Pe de-o parte avem NATO, Ucraina și câțiva aliați din Asia (precum Taiwan, Japonia și Coreea de Sud), de cealaltă parte sunt Rusia, Iran și, aparent, China. Suntem parte a unui CONFLICT MONDIAL NECONVENȚIONAL, deocamdată. Atâta timp cât nu înțelegem pe deplin acest lucru, nu vom face decât să erodăm puterea de a răspunde „Axei răului”, cum a numit media occidentală INAMICUL. Evident, există și o variantă clasică a acestui război, cea din Ucraina, Orientul Mijlociu și, posibil, în viitorul apropiat, Taiwan. 

Într-un război, fie el convențional sau nu, regulile democrației „de salon” nu se mai aplică. Asta nu înțeleg masele, poate și pentru că elitele politice ezită să explice clar ce ni se-ntâmplă. Iar în lipsa acestor explicații, mass-media se simte „datoare” să cadă în capcanele întinse de adversari. Ei nu pot distruge NATO altfel decât prin inducerea unei panici viscerale care să arunce în aer orice tip de coeziune, de reziliență. Este de dorit să nu fim conștienți de puterea pe care o avem, fie ea militară sau industrială. Ambele net superioare unor capabilități rudimentare ale Rusiei și Iranului, poate cu excepția Chinei.  

„Rădăcinile” noii ordini mondiale

Cum s-a ajuns aici, cum de a fost posibilă aceast asalt asupra intereselor lumii civilizate? Relativ simplu, dacă este să mă uit doar spre evoluțiile din ultimii 20-30 de ani. „Statul social”, un concept atât de drag europenilor, a eșuat lamentabil. „Elita” nu mai este sinonimă cu valoarea, dimpotrivă. Corupția, birocrația și incompetența au degradat constant actul de guvernare și au încurajat sentimentul că democrația este un drept divin, că toți suntem egali și, dacă se poate, manageri. 

Poate aspectul cel mai important este însă legat de gestionarea chestiunii minorităților și a politicilor legate de migrație. Guvernele au crezut că învățarea limbii de către emigranți este suficientă pentru a-i transforma în buni cetățeni iar nativii au mers pe ideea asimilării. Nimic mai fals. Migrația vine la pachet cu niște aspirații așa că singurele soluții viabile țin de integrare. De convingerea fiecărui emigrant în parte că singura lui șansă să aibă drepturi egale este să participe activ la procesul de dezvoltare. Nu poți cere unui rom, de exemplu, să devină român. Sau unui român să devină german. Nici într-o mie de ani. 

Altfel, te trezești cu 40 de milioane de musulmani dintre care jumătate abia așteaptă să-ți returneze cu „dobândă” factura desconsiderării, prețul umilinței unui proces de asimilare eșuat. 

Să pomenim la capitolul greșeli și tendința suveranist-revizionistă. Lipsa de reacție a statelor democratice puternice la agresiuni precum cele din Georgia (2008), Crimeea (2014) sau alte conflicte cu iz revizionist din Asia și Africa, a încurajat statele totalitare să-și asume deschis dorințele de schimbare a granițelor. S-au încălcat legile internaționale (cele stabilite după două conflagrații mondiale care au ucis peste 100 de milioane de oameni), s-a renunțat cu mare ușurință la dialog și dezvoltare bilaterală.

Trădarea, finalul previzibil

Statele mici (sau care nu sunt puteri nucleare) se simt acum încolțite din toate părțile. În Europa, Ungaria are „cereri” revizioniste la adresa tuturor statelor din jur, Serbia vrea Kosovo, bascii și catalanii visează desprinderea de Spania, scoțienii de Anglia, Belarus visează la un sfert din Polonia, și așa mai departe. China a încercuit deja Taiwan, Africa este plină de conflicte regionale sau locale. În plus, curentul „trumpist” (izolaționist) aflat în creștere în SUA ne provoacă senzația unei trădări iminente. Senzația unui troc de genul „luați, rușilor, ce vreți și lăsați-ne pe noi, Vestul, în pace”. Am mai văzut asta, în nenumărate ocazii: „Acordul de la Ialta” este cel mai cunoscut exemplu. 

Numai că acea „pace” va fi una relativă - autocrații precum cele din Rusia, China, Iran sau Coreea de Nord vor vedea mereu în statele neafiliate o oportunitate în a-și însuși ceea ce ele nu pot construi vreodată: valoarea. Sau măcar validarea din punct de vedere istoric.