„Mâna întinsă, care nu spune o poveste, nu primește pomană”
În urmă cu 20 de ani un grup de români vizita capitala Belgiei. Nu eram în NATO sau UE. Doar priveam admirativ către cele două mari organizații. Naivi și inconștienți aveam convingerea că ele sunt garanția prosperității și libertății noastre.
Coborând din mașină, lângă Catedrala patronilor spirituali ai Bruxelles-ului, primul „belgian” întâlnit a fost o femeie de etnie romă, dar cu origini clare românești. Cerșea! Să fie clar, ca să nu spere cineva că se negocie deja PNRR-ul salvator. Integrarea României în structurile Euro-Atlantice au început-o „antreprenorii” de pe treptele lăcașelor de cult occidentale.
Ne declarăm oripilați de fiecare dată când suntem reduși la imaginea conaționalilor noștrii care fură și cerșesc prin Europa. Poate pentru că suntem obișnuiți ca cei care fură și cerșesc să fie în Parlament și Guvern. Fură încredere, când ne promit ce știu că nu vor livra și ne cerșesc voturi la fiecare 4 ani, deși nu fac nimic pentru ele. Fură resursele țării, pe care nu le administrează onest și apoi ne cerșesc clemență pentru încă o perioadă de austeritate. Fură din buget, aruncând majoritatea în sărăcie, împovărând generațiile viitoare și amenințând siguranța națiunii. Apoi merg cu mâna întinsă și cerșesc garanții de securitate.
Stăm mereu cu mâna întinsă, dar nu suntem capabili să ne îndeplinim angajamentele pe care le-am luat la intrarea în Alianță. Partenerii, în mod special cei strategici, sunt bucuroși să constate neputința noastră. Cu cât suntem mai vulnerabili, cu atât suntem mai dependenți de ei. Cu cât suntem mai lipsiți de independență, cu atât suntem dispuși să le îndeplinim ordinele și să le onorăm cerințele.
Întreaga noastră politică de apărare se bazează pe Alianța Nord-Atlantică. Un colos cu picioare de lut. Extinderea Alianței nu este rezultatul unor considerații militare cât, exclusiv, al celor politice. Sunt cel puțin 20 de țări în NATO care nu adună, împreună, forțe militare cât să se apropie de nivelul celor pe care Rusia le-a desfășurat la granița cu Ucraina. În schimb toate, de la Albania la Islanda sau de la Muntenegru la Luxemburg, sunt parte a procesului decizional și au posibilitatea să-și exprime opoziția, unilateral, prin veto.
În contextul actual aliații, mai vocal cei de pe „flancul estic” sau din apropiere, au declarat ferm că nu vor participa la aventura din Ucraina. Țările dezvoltate din Vest abordează diplomatic și prudent Rusia. Germania refuză înarmarea Ucrainei, Franța își ia în serios președinția Consiliului UE, iar Italia și Spania nici măcar nu discută subiectul. Ungaria are întâlniri bilaterale la Moscova și s-a declarat împotriva unei intervenții în Ucraina. La fel de fermă este și Croația, amenințând cu retragerea militarilor săi din zonele limitrofe eventualului conflict. Bulgaria refuză primirea trupelor americane, motivând că prezența NATO este asigurată de propria armată. Așa se comportă națiunile independente.
Doar Guvernul nostru dorește „mai mult NATO în România”! Am alocat 2% pentru apărare și stăm cu mâna întinsă pentru câteva mii de soldați străini. Dacă am fi realiști am recunoaște că am acordat 2% din PIB-ul României industriei de armament din SUA. Am plătit 4 mld. dolari pe 7 baterii PATRIOT, în urmă cu 2 ani, dar nu avem niciuna operațională. În fapt, nu avem decât una pe teritoriul național. Și aia lipsită de elementele care-i definesc existența, rachetele. Nu ne-au explicat generalii ajunși politicieni că cele 4 mld. dolari plătite sunt doar pentru instalații? Muniția se achiziționează separat, încă 4 mld. dolari. A! Nu ne-au spus? Ei, au uitat, erau ocupați cu politica. Nu-i nimic, mai alocăm niște credite de angajament și se rezolvă.
"Te-am impresionat? Ti-am luat banu'!"
Alianța Nord-Atlantică este doar o umbrelă. De securitate, cum le place politicienilor noștri să spună. Noi am înțeles că devenind membri toate problemele legate de siguranța granițelor sunt rezolvate. Este suficient să plătim anual tribut partenerului strategic și gata cu grijile. Dacă ne amenință cineva strigăm după ajutor. Renunțăm la mândrie, demnitate și orgolii pentru ... interesul național.
La naiba cu teama de ruși, vin americanii! Acum entuziasmul este de-a dreptul colosal. Aceeași analiști militari, care tremură de nerăbdare să înceapă războiul, vibrează de încântare că vine „Batalionul Stryker”. Un fel de infanterie stelară capabilă să înfrunte orice dușman. Percepția noastră este că, sub uniforma fiecărui soldat american, se află câte un Rambo sau Bruce Willis. În timp ce ei omoară sute de inamici, gloanțele îi ocolesc pline de curtoazie.
În urmă cu câteva zile, John Kirby, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, declara: „Vreau să fiu foarte clar despre ceva, acestea nu sunt mișcări permanente. Sunt mișcări concepute pentru a răspunde la mediul de securitate actual. (...) 1.000 de militari care se află în prezent în Germania se vor repoziționa în România în zilele următoare... se vor adăuga celor aproximativ 900 de militari americani care se află în prezent în România... și din nou, vreau să subliniez că această mișcare vine la invitația expresă a Guvernului României.”
Pentru cine nu a înțeles, încă, americanii vin pentru că i-am chemat noi. Tremura Guvernul că nu apucă să finalizeze reforma pensiilor din cauza rușilor. Se holbează indiscret de peste Nistru și nu se poate concentra dottore. „Bine mă, sărăciilor, dacă tot insistați hai să vă trimitem câțiva soldați, că oricum înghețau prin Germania”.
Prin urmare, televiziunile anunță zilnic că ne paște necazul dacă-i mai enervăm pe ruși, iar noi chemăm un batalion american. Nu era mai simplu dacă nu ne agitam noi ca proasta satului, pe care nu o invită nimeni la dans și se bălăngăne singură într-un colț, doar-doar o bagă cineva în seamă? Nu ne amenință nimeni! Abia ăsta e necazul nostru, suntem deja colonie și nu prezentăm interes.
Totuși, să înțeleagă cei care ar dori să ne atace: „măi dușmănoșilor, suntem în poponețu gol! Lăsa-ți-ne naibii în pace că n-am reușit să scoatem capul bine din facturile la energie că vin ălea de la combustibil și impozitele anuale. Nici mâncare nu mai găsiți la noi, ne vine toată din Vest.”
La televizor se fac zilnic analize ale forțelor rusești adunate lângă Ucraina. Din „datele serviciilor de informații americane” aflăm că sunt între 120.000 – 170.000 de soldați ruși. Sondajele CURS și Avangarde au o marjă de +/- 10%, americanii estimează cu o eroare de ... 40%. Mai bine le cereau lui Pieleanu și Buble o analiză sociologică a situației, intra în preț și una privind moralului trupelor.
Noi când facem o analiză a forțelor noastre? Măcar la televizor, dacă în CSAT nu e timp.
O evaluarea obiectivă, rece, realistă și lipsită de metehnele comunistoide de prezentare deformată a realității. O analiză cum nu s-a făcut niciodată în ultimii 7 ani, de când avem un cavaler teuton „comandant suprem al armatei”. Când îl roagă cineva pe Iohannis să prezinte în Parlament raportul anual privind activitatea CSAT? Așa cum îl obligă legea și cum nu a facut-o niciodată de când este președinte. Carta Albă a Apărării, din 2013, a fost repede ascunsă. Dureros e adevărul. Vom încerca noi, în materialul următor, să prezentăm fața schimonosită a situației.
Din nefericire starea Armatei României este un secret doar pentru politicienii și guvernanții noștri. Pe unii nu-i interesează, alții nu vor să accepte și cei mai mulți nu înțeleg.
Suntem o țară cu armata la vedere. De la NATO la UE și de la industria de armament la contractorii civili, toți au acces la date care ar trebui să fie confidențiale. Multe cadre militare au limitat accesul la informații doar „secret de serviciu”, deși au fost verificate anterior pentru un nivel de trei ori mai mare. Un ministru sau parlamentar nu este niciodată verificat și are acces la documente „strict secret de importanță deosebită”.
Unitățile militare sunt o carte deschisă. Majoritatea sunt dispuse în zone populate sau intens circulate, cu indicativele și denumirile în clar afișate la intrare, cu numele și detaliile de contact ale personalului de conducere disponibile online. Toate cad sub incidența „accesului la informații de interes public”. Nici măcar nu mai este un paradox. Armata noastră este atât de transparentă încât cu greu poți să o zărești.
Acum însă toate necazurile s-au terminat. Ne putem ocupa de treburile domestice. De apărare se ocupă profesioniștii. „Strykerii”.
Fostul ambasador american James Rosapepe (ce vremuri! aveau și ei ambasador în România) povestea o întâmplare la care a fost martor în septembrie 1999. Îl însoțea prin București pe senatorul democrat Joseph Robinette Biden, mai cunoscut nouă ca președinte al SUA, Joe Biden.
În timpul unei întâlniri, la locuința sa, are loc un dialog: „Dacă suntem în NATO, nu va trebui să ne îngrijorăm că NATO va ataca România din cauza relațiilor cu minoritatea maghiară, așa cum ați atacat Iugoslavia”, s-a exprimat candid un lider important al opoziției dorind să sublinieze interesul deosebit al României pentru a deveni membru al Alianței. „Turcia este în NATO de zeci de ani și îi lăsați să facă ce vor cu minoritatea kurdă”. Biden, vizibil furios, s-a ridicat de pe scaun, s-a aplecat peste masă și a spus: „Dacă de aia vreți să intrați în NATO, mă voi asigura că nu se va întâmpla niciodată!”.
Rosapepe, concluziona în articolul său, din 2008: „Ceea ce m-a frapat, dincolo de prostia acelui comentariu românesc, a fost declarația onestă, sinceră și pasională, pe care a făcut-o Biden despre politica SUA. Știa când să spună ceea ce trebuie în mod corect. Și românii l-au respectat clar pentru asta.” Păi nu-i respectăm noi pe partenerii strategici?!
