În război cu... conflictul

Cu cărțile/ hărțile pe masă

Unii analiști militari s-au grăbit să califice discuțiile dintre Rusia și SUA ca fiind „de pace”, deși este greu să ai astfel de negocieri în lipsa unui război. În fapt sunt exerciții diplomatice prin care oficialii celor două mari puteri încearcă, agresiv sau discret, să-și consolideze pozițiile. Informațiile disponibile publicului larg oscilează între pregătiri pentru o invazie și banale exerciții militare, amplificate deliberat până la proporțiile unui război mondial. 

Este adevărat că, anterior acestor „consultări diplomatice”, Rusia și-a retras personalul neesențial de la Kiev și a acordat peste 500.000 de pașapoarte separatiștilor ruși care luptă pe teritoriul ucrainean. De asemenea, Kremlinul desfășoară exerciții militare comune cu aliatul său tradițional Belarus, în apropierea propriei granițe cu Ucraina, iar intervenția militară a Moscovei pentru a înlătura revoltele din Kazakhstan a cimentat legăturile cu forțele acestei țări.

Pentru a sublinia iminența invaziei, Ucraina afirmă că atacul cibernetic din această lună, prin care site-urile guvernamentale au fost trecute în offline, ar fi venit din Rusia. Microsoft a emis, de altfel, un avertisment referitor la existența mai multe programe malware în rețelele țării. Pe 10 ianuarie, Ucraina a arestat un agent rus de informații militare care ar fi încercat să recruteze localnici în scopul unor atacuri teroriste asupra orașului ucrainean Odesa. SUA afirmă că au informații despre pregătirea unor agenți antrenați în operații urbane, trimiși să saboteze instalații ale Rusiei și astfel să ofere Moscovei pretextul necesar unei invazii.

Totuși, dacă Putin ar dori să invadeze Ucraina fereastra de oportunitate se închide relativ repede. Terenul de la graniță este de așteptat să rămână înghețat până spre sfârșitul lunii februarie, permițând tancurilor și altor echipamente militare grele să treacă. Dacă așteaptă până în martie, gheața se va transforma în noroi. Experții estimează că ar fi nevoie 150.000 - 200.000 de soldați pentru o invazie completă a Ucrainei. Cel puțin la nivelul la care SUA și aliații săi au desfășurat în Irak, în 2003. Rusia știe, însă, că susținerea unei astfel de forțe ar fi deosebit de costisitoare, greu de realizat și va genera reacții negative în rândul propriei populații.

Altfel, în loc să preia toată Ucraina, inclusiv Kievul, Rusia ar putea încerca să anexeze o porțiune mai mare din estul țării, eventual blocând complet accesul la Marea Neagră. Totuși, oficialii americani au indicat că vor trata cu seriozitate orice incursiune care amenință granițele Ucrainei. Este mai puțin clar cum vor răspunde SUA la o ofensivă cibernetică majoră, de genul celei care a stins luminile în Ucraina în trecut. 

Războiul nostru, bunăstarea lor

O analiză obiectivă și fără patimă a informațiilor relevă că situația actuală este, în fapt, o ciocnire a orgoliilor. O etapă din jocul permanent pe care SUA și Rusia îl dispută pentru consolidarea statutului de principali actori globali. 

Anul viitor se împlinesc 2 secole de la cuvintele adresate Congresului de către președintele Monroe: „Puterile europene sunt obligate să respecte emisfera vestică ca zonă de interes a Statelor Unite.” Din decembrie 1823 și până astăzi  SUA nu au renunțat niciodată la doctrina Monroe, chiar și-au extins sfera de interes la nivel global.  Astăzi, americanii au nevoie urgentă de un teatru de operații important. Unul care să aducă satisfacții industriei de armament, dar care să fie cât mai departe de granițele federației.

Retragerea din Afganistan a afectat economia americană mai mult decât războiul. Anul trecut au cheltuit 818 mld. dolari pentru Apărare, dar este greu sa mențină bugetul la același nivel fără un inamic feroce și mai ales fără alimentarea permanentă a spectrului războiului. În Afganistan și Irak tehnica și echipamentele au fost, în proporție de peste 70%, produse de industria americană de armament. 

Cine mai este interesat astăzi, fără amenințări credibile, să mai investească în achiziții militare la nivelul celor din prima decadă a secolului? Pandemia pare că a eradicat terorismul. Aproape 20 de ani au fost implicate forțele „democrate” în războiul contra terorismului, dar finalul părea tot mai îndepărtat. În ultimii 2 ani atacurile teroriste au fost izolate, iar temutele grupări au intrat în vacanță, pe termen nelimitat. Va fi greu de resuscitat amenințarea teroristă într-o lume covârșită de efectele pandemiei. 

Interesele economice ale SUA în estul Europei sunt aproape nule. La fel cum Rusia nu are niciun obiectiv economic pentru care ar merita să atace Ucraina. Mai multe interese are familia Biden, iar dinspre Moscova răzbat doar ambițiile personale ale Țarului Vladimir. 

Putin a fost un șef al serviciilor secrete puțin cunoscut înainte de a ajunge în vârful puterii și a se erija în bărbatul puternic care a lansat un război sângeros cu Cecenia vecină. Anexarea Crimeei i-a asigurat votul popular, dar a fost o catastrofă pentru interesele naționale pe termen lung ale Rusiei. A transformat un popor înrudit într-un adversar și a modificat parcursul Ucrainei către o orientare occidentală.

SUA au precizat clar că răspunsul lor, în cazul unei agresiuni armate a Rusiei, va fi limitat, dar că se angajează să ajute Ucraina să-și apere „teritoriul suveran”. Președintele Biden l-a amenințat pe liderul Rusiei cu măsuri „ca niciuna pe care le-a văzut vreodată” dacă Ucraina este atacată, subliniind în același timp că desfășurarea unilaterală a trupelor americane „nu este o opțiune”. 

Oficialii administrației de la Washington au afirmat că planurile de a ajuta insurgenții ucraineni ar putea include furnizarea de instruire în țările apropiate care fac parte din NATO: Polonia, România și Slovacia. Dincolo de sprijinul logistic și arme, SUA și aliații NATO ar putea oferi, de asemenea, echipamente medicale, servicii și chiar refugiu în timpul ofensivelor rusești. Statele Unite vor furniza aproape sigur arme, în schimb la București cine își asumă riscul pregătirii insurgenților care ar echivala cu o declarație de război la adresa Rusiei? Liderii noștri au demonstrat că nu iubesc România, dar parcă n-am dori să arate că o urăsc.

Până unde vor ajunge garanțiile SUA de „măsuri economice puternice și de altă natură” pentru a ajuta Kievul? De 8 ani operează deja sancțiuni asupra Rusiei, perioadă în care s-a realizat că pierderile sunt ale ambelor părți. Ce se mai poate întâmpla? Rusia și-a reconvertit întreaga rezervă valutară din dolari, iar deconectarea sistemului bancar al Rusiei de la sistemul internațional de plăți Swift este mai mult o glumă. 

O altă amenințare cheie este împiedicarea deschiderii gazoductului rusesc Nord Stream 2. Aprobarea acesteia este în prezent decisă de autoritatea de reglementare a energiei din Germania, iar ministrul german de externe, Annalena Baerbock, a precizat că o escaladare a situației de către Rusia poate bloca deschiderea gazoductului. Poate că Rusia va suferi, dar parte din Europa va îngheța.

Toate acestea sunt doar soluții economice care nu vor produce foarte mare deranj Rusiei. Unele chiar vor avea mai mult efect de bumerang.

Tot Berthelot, săracul!

Televiziunile românești agită de câteva zile, cu obstinație, marota războiului care bate la porțile Europei. Tot felul de analiști militari își dau cu părerea despre intențiile Rusiei și iminența unui conflict armat. Analize superficiale alimentează iresponsabil isteria care tinde să capete proporții. După toate grozăviile prin care este obligată să treacă România, din cauza unei clase politice lipsită de discernamânt și responsabilite, exact spectrul unui război era ce mai lipsea pentru ca dezastrul să fie complet.

În timp ce unii politicieni, reformați din ziariști de o moralitate îndoielnică, reușesc performanța de a se umple de ridicol în Parlamentul European, alții se grăbesc să aplaude sprijinul pe care Franța este pe cale să-l acorde României. 

Mai întâi, descărcarea emoțională plină de ridicol a lui Rareș Bogdan prin care-i cerea președintelui Macron: „Interveniți încă o dată în istoria noastră! Îndatorați-ne încă o dată!” relevă o superficială cunoaștere a istoriei și o umilire pe care nu i-a cerut-o poporul. Fostul moderator TV l-a citat pe generalul Henri Berthelot în discursul său, amintind că acesta i-a numit pe români „familie” și că a contribuit la reorganizarea Armatei Române. 

În principiu Berthelort a ajutat România și Armata, dar evaluând situația, scria în decembrie 1916:  „Oamenii cu funcții se gândesc mai ales la propriile interese și aproape deloc la acelea ale țării lor. Nu-ți vine să crezi ce lașitate domnește peste tot!” Din nefericire România se găsește astăzi exact în situația în care era la intrarea în primul război mondial. 

Apoi, mass media obedientă puterii a ținut să titreze, joi 20 ianuarie 2021, că „președintele Klaus Iohannis a reacționat joi după anunțul președintelui Emmanuel Macron, potrivit căruia Franța este dispusă să trimită trupe pe teritoriul României în cadrul misiunilor NATO”. Noi toți eram deja impresionați de promptitudinea cu care Macron răspundea apelului lansat de Rareș europarlamentarul. Din nefericire nu pierdem nicio ocazie să ne facem de râs.

În discursul său Macron pune accentul pe UE și solidaritatea europeană... în vreme ce "analiștii" noștri vorbesc despre NATO.  Este adevărat că aduce în discuție Alianța și eFP (enhanced Forward Presence) doar că România nu are, încă, o astfel de prezență pe teritoriul național. Comandamentele inutile cu care am aglomerat organizarea armatei se încadrează în conceptul de tFP (tailored Forward Presence) și sunt centrate în jurul ideii de instruire în comun, nu de prezență permanentă în grupuri de luptă, ca în cazul Poloniei și Statelor Baltice. De altfel, Macron își declară disponibilitatea, „dacă se va decide”, fără a fi vorba de niciun fel de angajament de a trimite trupe unilateral. 

Adevărul este că România arată ca o găină fără cap. Aleargă disperată în toate direcțiile, fără niciun plan sau posibilități reale de a participa în vreun fel la jocul politic global. Nu avem, nici măcar, o minimă și decentă speranță că ne-am putea apăra granițele. Culmea este că liderii care au dus țara și Armata dincolo de dezastru sunt acum cei care solicită moratorii și armistiții, liniște și toleranță pentru a traversa criza. În fapt sunt crize, mai multe, iar ei sunt incapabili să ofere soluții. Dacă ar avea, după ce au produs catastrofa, ar însemna că deliberat au făcut țara praf.